Brenda Marinache

(April 10th, 1994 - June 2nd, 2004)

Inceputurile

Nu vom putea uita niciodata acea duminica coplesitor de calduroasa de acum 10 ani, cand, in cautarea noastra pentru un puppy in Obor ne-au cazut ochii pe Brenda. Era foarte tanara, abia implinise 2 luni, era prafuita total si legata de gat cu o funie. Un baietel dragutz o tinea de "zgarda" improvizata, iar tatal baiatului avea langa el pe tatal copilei noastre - un Ciobanesc German urias, la propriu si la figurat. Florin s-a apropiat de ei si a inceput sa se converseze casual, in acelasi timp studiind-o atent pe Brenda. Imi aduc aminte ca a pus-o sa mearga un pic, si-mi aduc aminte ca in caldura inabusitoare catelusha a miscat vesela din coditza si a trepadusit vesela prin praf. Eram un pic nedumerita, ce-o fi gasind Florin la animalutzul acesta prafuit, cu urechi blegi - 50 de metri mai incolo era un alt German Sheppard, absolut superb, un mascul, bine ingrijit, spalat, parfumat - ce mai, o minunatie. S-a dovedit ca Florin se pricepea bine sa descopere nestematele ascunse in blanitze sau suflete prafuite. Dupa o scurta negociere s-a facut schimbul - si noi am devenit posesorii unei funii prafuite, la capatul careia se afla un catel extraordinar, desi inca nu stiam :-)

Din Obor am mers catre casa, Florin conducea, iar eu o tineam in brate pe Brondi, pe scaunul din fata. Drumul pana acasa n-a fost prea greu (desi 2 saptamani am avut zgarieturi pe gat, unde s-a tinut tematoare cu labutzele de mine), cred ca era mai mult curioasa de ce i se intampla. Odata ajunsi acasa (locuiam pe vremea aceea intr-un bloc de 4 etaje) am avut de trecut primul challenge: pusa fata in fata cu scarile Brondi si-a pus funduletzul jos si a refuzat cu desavarsire sa miste. Ba, la insistentele noastre de a urca, totusi scarile, a inceput sa si fiuie disperata. Pentru cei ce cunosc Romania anilor '90 stiu ca oamenii nu erau tocmai toleranti cu animalele sau cu ownerii acestora, in plus apartamentul era inchiriat, si nu doream sa ne dea nimeni afara din bloc. Asa ca, dupa primele trepte (jumatate de etaj) am hotarat ca mai facem teste cu scari mai tarziu si am luat-o in brate si am urcat-o restul de 3 etaje si jumatate in brate. Inutil sa spun ca ajunse sus eram amandoua daramate - eu de cele 11 kg zbatatoare si fiuitoare, ea de ordeal-ul la care era supusa.

Cum si pe vremea aceea faceam lucrurile din impuls, ca si acum, nu eram pregatiti sa avem un catel acasa, adica nu aveam absolut de nici unele. Asa ca step-ul #2 a fost ca Florin sa ma lase acasa cu Brenda, cu multe sfaturi ("nu o scarpina pe urechi, ca nu i se mai ridica", "nu o rasfata prea tare, ca dupa aia ce face toata ziua singura", nu face aia, nu face ailalta) si s-a dus la Poso sa ia niste mancare si alte prostiutze necesare unui puppy. A plecat lasandu-ne pe mine in pat, citind, si pe Brondi misunand si amusinand prin casa. Au trecut mai bine de 2 ore si la intoarcere, cand a intrat pe usa, ce a vazut? Brondi intinsa pe covor cat era de lunga si eu, langa ea, citind in continuare, dar mangaind-o exact pe cap! Explicatia mea? "Fiuia si mi-a fost mila" :-)

De mica a fost extrem de cumintica - crescuta la tara, in curte, fara nici o opreliste, s-a trezit brusc intr-o garsoniera stramta, ingramadita, unde a trebuit sa stea singura 12-14 ore pe zi. Si cu toate acestea a fost certata serios numai de 3 ori:

• In prima zi, cand am venit acasa de la servici am gasit o pereche de pantofi Puma noi nouti (si bineinteles extrem de scumpi) - rosi la spate de o catelandra cu dintishori super-ascutiti.
• A douza zi am pus pantofii toti sus, dar cand am sosit acasa tapetul din holul garsonierei (inchiriate) era tot jupuit si mancat - de aceeasi catelandra cu dinti ascutiti si probabil o tona de energie
• A treia zi am gasit roase firele de la boxe, lucru care ne-a panicat pentru o perioada, ne era teama sa nu se electrocuteze.

Asa a intrat Brondi in viata noastra: mica, prafuita si vesela.