Brenda Marinache

(April 10th, 1994 - June 2nd, 2004)

Dragalashenii

E greu sa aleg numai cateva momente speciale, toate momentele petrecute cu ea au fost speciale (chiar daca nu ne-am dat noi seama atunci). Gandindu-ma inapoi la ea, la viata noastra impreuna, tot ce vad e un capshor extrem de frumos, cu urechi mari, o privire vesela mai tot timpul, o fiinta extrem de inteligenta, care ne intelegea perfect fara sa stie sa ne vorbeasca limba, o fiinta extrem de duioasa, care venea seara si se lipea de noi ca sa o mangaiem.

Nu-i placea sa ne mutam, si ne-am mutat des - de fapt atunci cand ne-am mutat in casa actuala am promis ca daca putem, vom sta aici cel putin atat cat va trai ea. De fiecare data cand ne mutam era trista, credea ca facem bagajele ca sa plecam si pe ea o lasam in parasire. Incercam sa-i explicam de fiecare data ca o vom lua si pe ea, dar am impresia ca nu ne credea prea tare... Si nici nu stiu de unde avea aceasta idee, deoarece in cei 10 ani traiti impreuna, am fost despartite 4 saptamani cu totul. Prima oara cand am plecat pentru o saptamana, aproape nu a mancat nimic, de il speriase pe Florin de tot. Era obisnuita cu el sa plece, el mai pleca in delegatii si noi ramaneam cuminti acasa, ca fetele, sa avem grija una de cealalta.
Cand ne mutam, aproximativ o saptamana statea in locul cel nou si plangea mai tot timpul, iar atunci cand ieseam la plimbare tragea puternic catre locul cel vechi, parca ne-ar fi spus "Hai acasa, ce facem aici? Hai acasa!"

Cand am adus acasa cei 6 catelandri gasiti in casa scarilor la bloc, si-a asumat imediat rolul de mamica - ii spala toata ziua, ii certa cand faceau pozne si i-a si educat, numai ea stie cum... cert este ca noi cu puii n-am facut prea multa instructie, numai ne-am trezit ca stiu toate comenzile principale. Cred ca atunci cand noi eram plecati la servici Brondi facea scoala cu ei :-)

Cel mai mult ii placea in natura, in aer liber (si regretam ca nu am dus-o pe coclauri atat de des cat ar fi trebuit). Primul concediu l-am facut la mare, avea numai 4 luni si a facut furori pe plajele de la Mamaia, era un pui extrem de dulce si toata lumea se oprea sa o mangaie, sa ne intrebe cum o cheama etc. Dimineata devreme o luam cu noi pe plaja si cand se infierbanta incepea sa-si faca gropitza (obicei pastrat pana acum) si improsca cu nisip ud pe o raza de 2 km. Acela era momentul in care o duceam inapoi in camera, sa stea cuminte si sa doarma. Ceea ce, total uimitor, facea. In vara aceea am invatat-o sa inoate - la inceput ii era frica de valuri, cum veneau catre ea le si certa. Apoi a intrat Florin in apa si a inceput sa-l certe pe el, probabil ca-i spunea ca e periculos :-) Si cum nu se lasa convinsa de vorba buna, am luat-o in brate (si de data aceasta avea mult mai mult decat cele 10 kg initiale), am dus-o prin apa pana unde era mai adanca un pic si nu se mai spargeau valuri si i-am dat drumul. Initial a luat-o inapoi catre mal, dar apoi s-a razgandit si a luat-o catre Florin. Si de atunci n-am mai putut s-o scoatem din ape de bunavoie :-)

Atunci, in primul concediu ne-a dat si prima lectie de cum sa fim atenti cand Brondi fiuie, ca nu fiuie degeaba. Intr-una din primele seri, iesisem cu ea la dinner - si, ca de obicei, comandasem 3 fripturi, una de vaca pentru ea (se uitau chelnarii stramb la noi). A papat-o cu pofta, si apoi, in loc sa se intinda cuminte sub masa, sa doarma, dupa cum ii era obiceiul, a inceput sa fiuie. "Fiu-fiu! Fiu-fiu!" Noi, ca niste parinti responsabili ce ne credeam, aveam jucariutze cu noi, sa nu se plictiseasca copilul - da-i o jucarie, da-i alta... Nimic - fiu-fiu in continuare. Ce sa fie, ce sa fie? Poate are copilul nevoie sa faca ceva - du-o pe un colt de iarba - nope, nici asta nu e. In plimbarea catre coltul de iarba s-a repezit intr-o baltoaca mare, dar bineinteles ca n-am lasat-o, ca doar eram intr-un restaurant civilizat, nu pe plaja, sa ne balacim, nu? Cum fiuiala continua, si ea se repezea disperata dupa fiecare chelner pe care il prindea, am platit si am plecat catre hotel, certand-o suparati ca e cam rasfatata. Deznodamantul? Ajunsi in camera de hotel s-a repeit asupra castronului de apa si a baut 2 pline, una dupa alta. Invatamintele? Am invatat atunci ca daca fiuie, vrea ceva, nu e rasfat. Si asa a fost toata viata.

In concediul urmator, plecasem tot catre mare, dar am ajuns la Manastirile din Moldova. Bineinteles ca nu a intrat in nici una, dar a fost extrem de fericita de un asa drum lung, cu o masina faina... Ii placea enorm sa mearga cu masina, cu capul pe geam, sa-i fluture vantul prin urechi si sa "guste" vantul cu limba. Era extrem de haioasa cand facea asa, si se vedea ca-i place.

Se vedea ca are in vine sange de cercetas si vanator - intr-o vara, la Dridu, pe lac a alergat o rata sau o gasca inotand, cu Florin prins de coada ei, incercand disperat sa o opreasca, sa nu mancam rata pe varza la cina. Si in general, nici o vrabie sau veveritza nu i-a trecut pe sub nas fara sa fie fugarita prin toata curtea. Cel mai haios era cand intepenea noaptea, pe la 2 am, in fata geamului, intr-o pozitie de pointer, gata de atac, cu urechile super-ciulite (daca asa ceva mai era posibil la urechile ei!) si cu boticul amusinand - atunci stiam ca trece o vietate: o vulpitza, un iepurash, chiar si pisicile din vecini primeau acest tratament.

O calatorie majora a facut-o peste ocean... Cu toate ca era o schimbare majora si pentru noi, am fost mai stresati ca nu ajunge Brenda cu bine decat de orice altceva. Din fericire am dat peste tot peste oameni de treaba, in Amsterdam au cercetat sa vada unde e si au confirmat ca au mutat-o dintr-un avion in altul, iar la Toronto doamna de la vama nu ne-a deschis nici un bagaj, ba chiar i-a turnat apa ei de baut in castron, ca sa se racoreasca Brondi un pic.

In Canada am avut ocazia de alte cateva concedii in natura - cel din Muskoka, unde statea vajnica de paza pe o coama de deal, o silueta superba in apus. Si unde innota cu voiosie in rauri si lacuri intalnite, si amusina cu veselie toate cabanele prin care am dormit. Cel din iarna, la munte - unde am mers prin zapada inghetata la -40, de nici nu putea sa stea cu toate labutzele pe zapada, tot ridica unul cate unul, probabil sa nu i se lipeasca de tot :-) Cel de la lac, unde am plimbat-o cu barca si am inotat toata ziua. Cel de la alt lac, unde a avut parte sa se certe parte in parte cu alt lupulica, ceva mai mic ca ea, dar la fel de fioros cand era pus pe harta.

Si cred ca de fiecare data cel mai mult ii placea sa mearga cu capul scos pe fereastra - ca atunci cand am plecat la Orillia in miezul iernii, la -20, cu geamurile deschise ca sa ia aer copila (si noi cu caldura pusa pe maxim, si incotoshmanati ca la polul nord). Sau ca la intoarcerea dintr-un concediu, cand pe langa Barrie ne-a prins o furtuna extraordinara. Si cum nu i-au placut furtunile niciodata, a dat sa se bage undeva, la adapost, si cel mai la adapost i s-a parut sub picioarele lui ta'su, cu bobicul sub frana :-) Asa ca a trebuit sa tragem pe dreapta sa asteptam sa treaca furtuna!

Ii placeau la nebunie sarbatorile, mai ales cele de iarna, de Craciun. Sub pom avea si ea intotdeauna un cadou lasat de Mos Craciun, un osultez, treats si mici jucariutze si prostiutze - stia sa caute sub pom si sa-si gaseasca pachetul ei propriu si personal. Dupa ce si-l desfacea statea linistita si rodea la os, din cand in cand cercetand si cadourile noastre. Culmea e ca nu si-l desfacea pe al ei niciodata singura, dormea cu capul sub pom pana anuntam noi momentul in care se pot desface cadourile si abia atunci il lua in bobic si-l "reclama" ca pe proprietatea ei personala.

Speram ca viata ei aici s-a imbunatatit, ca am putut sa-i oferim conditii mai bune de trai. Dar cum n-a putut sa ne spuna, nu vom sti niciodata. Cert este ca adora sa stea in curte, mai ales catre seara, cand era liniste, si dormea frumos in iarba. Si mai adora sa latre la aproape tot ce misca pe langa gard sau pe o raza de 2 km :-) A fost un catzel vocal, daca nu-i placea de cineva (biped sau patruped) isi exprima deschis si pe fata nemultumirea.

E atata liniste acum........